Înainte de a fi
despre Padmasambhava, cartea lui Lucian Maidanuc este despre natura umană,
despre ingrata nevoie de model concret, de întruchipare, chiar și atunci când
avem în vedere cele mai elevate aspecte ale vieții, cum ar fi spiritualitatea.
La sfârșitul secolului XIX, un teolog creștin, Albert Schweitzera, a trecut la
o meticuloasă evaluare a cercetărilor istorice referitoare la viața lui Isus
și, în cele din urmă, a decis că mai mult interes teologic prezintă
„Christos-ul credinței” decât „Isus al istoriei”.
Ceva mai la est, discutând despre cineva care a trăit încă și mai la est și câteva secole mai târziu, Lucian Maidanuc, un budist pe care nici propria persoană, așa iluzorie cum e predicată de el, și nici Universul - și acesta vid – nu îl lasă să se lepede de budism, încearcă să îl descopere pe Padmasambhava istoric însă „eșuează” în a discuta, pe parcursul a câtorva sute bune de pagini, despre arhetipurile ce se ascund dincolo de personaj, despre ce întruchipează Padmasambhava pentru adeptul budismului tibetan. Și am putea spune că întruchipează toate aspirațiile „religioase/spirituale” ale naturii umane, împlinirea setei după nesfârșit a omului îngrozit de finitudine, fie ea și vidă. Padmasambhava este atât maestrul cât și discipolul, este ascetul eroic, este cel ce stăpânește natura și forțele ei, este maestrul întregii omeniri, care deține întreaga cunoaștere. Padmasambhava este tot ceea ce ar vrea un om să fie; totodată, poate oferi tot ceea ce vrea omul să primească. Este mai presus de natural și deține atât de râvnita cunoaștere. Fiind și plin de compasiune, devine „Maestrul” și împărtășește cunoașterea oamenilor avizi după a ști, neresemnați cu vidul cognitiv. În context budist, unde cunoașterea are importante valențe soteriologice, gestul său este de-a dreptul mântuitor.
Regăsim
în cartea lui Lucian Maidanuc motive christice, plasate în context tibetan. Pe
cât de mult a încercat budismul originar să evite divinizarea lui Buddha Śākyamuni,
pe atât de tenace este budismul tibetan în demersul său de a institui un model
uman care să întruchipeze în mod desăvârșit realizarea și să arate tuturor că
„se poate”.
Din
punctul de vedere al „tehnicii” literare și academice, lucrarea este admirabil
realizată. Foarte bine documentată, foarte clar structurată, scrisă într-un
limbaj și un stil care permit o lectură facilă. Cele peste 500 de pagini ale
volumului nu mai par o corvoadă pentru cititor atunci când lectura decurge
lejer, ba chiar într-un ritm captivant și alert. Lucian Maidanuc reușește să
integreze un foarte precis jargon filosofic tibetan și sanskrit în discursul
său în limba română într-un mod în care termenii de specialitate par de-a
dreptul adoptați. Cu excepția notabilă a cuvintelor „buddhism”, „buddhist”, pe
care, dintr-o fidelitate etimologică aproape cultică, Lucian Maidanuc îi scrie
cu „ddh”, respectând originea lor sanskrită dar sfidând orice „vulgară”
încercare de acomodare a lor la limba română.
O
carte de peste 500 de pagini nu prea poate fi scrisă de un autor neutru, care
să nu fie legat afectiv de tema abordată; Lucian Maidanuc a scris această
lucrare în primul rând dintr-un spirit „profetic”, secundar valorificat într-o
teză de doctorat. El crede în ceea ce spune și vrea să își convingă și
cititorii. Pe de altă parte, formația sa juridică și secolul în care trăiește
nu îi permit să aibă ca punct de plecare credința sa. Tocmai de aceea, cu
foarte multă claritate și precizie, lucrarea debutează cu o justificare
filosofică a demersului într-un capitol care expune temeiul doctrinar al
budismului tibetan. Lucian Maidanuc abordează și controversata temă a
complicatelor raporturi dintre budismul Mahāyāna și budismul tantric, optând
pentru ipoteza continuității ridicate dintre cele două sisteme. Tot în spirit
rațional-critic, se continuă cu o amplă analiză a surselor textuale pe baza
cărora va avea loc discuția. Onestitatea intelectuală a autorului, chiar și
colorată în înflăcărarea stacojie a devotului, se vădește la finalul lucrării;
partea a cincea, cea concluzivă, abordează raportul dintre mitologic și factual
din ceea ce s-a discutat anterior. Provocarea sceptică căreia Lucian Maidanuc
acceptă să îi dea curs face ca lucrarea să fie și actuală, relevantă nu doar
pentru cel ce simpatizează cu budismul dar chiar și pentru un ateu/agnostic
interesat de mentalitatea tantrismului tibetan.
Prin precizie, claritate și erudiție, cartea lui Lucian Maidanuc face lumină într-o zonă renumită întrucâtva tocmai datorită impenetrabilului său mister și anume lumea budismului tibetan. Rămân deschideri spre transcendent, spre magie, spre eludarea constrângerilor naturale, dar totul este pus într-o ordine de secol XXI. Cititorul contemporan chiar pricepe ce se întâmplă în mintea unui budist și chiar își poate regăsi propriile arhetipuri – descrise poate în limbaj christic sau psihanalitic – în acea lume care acum i se arată cu un grad rezonabil de inteligibilitate. Am putea spune că, prin admirabila sa claritate și erudiție, Lucian Maidanuc dezvrăjește puțin Tibetul, elucidându-l. Desigur, nu pe de-a-ntregul.
Dr. Ovidiu Cristian Nedu